Odă focului

Pe când eram mic, îmi plăcea foarte mult să privesc focul arzând din soba bunicilor mei. Dansul flăcărilor, fărâmițarea lemnului cuprins de foc, jarul încins îmi aduceau tot felul de imagini pe retină. Erau întotdeauna demoni. Spectaculoși, înfricoșători, schimonosiți, amenințători, violenți, frumoși… Stăteam la gura sobei până când îmi simțeam obrajii frigând sau până cineva spunea să închid ușița, pentru că intră fum în casă.

Am iubit focul. Atât de mult l-am iubit încât am început să pornesc focuri peste tot. Focul trebuia să trăiască! Prin mine. Hârtie, paie uscate, mătase de porumb, crenguțe uscate, căpițe de fân, case cu oameni înăuntru… Totul trebuia să ardă!

Cu cât focul este mai mare, cu atât este mai frumos. Ați observat cum se adună oamenii să privească un incendiu uriaș? (Întrebare veche.) De ce fac asta? Pentru că este frumos, desigur. Frumos și amenințător, în același timp. (Am mai spus asta demult.) Frumusețea incendiilor imense este dată și de glasul flăcărilor atunci când îmbrățișează clădirea. Acel sunet!…

Din nefericire, nu am putut vreodată să mă bucur de aceste spectacole. Ba nu, s-a întâmplat o dată. Însă acea întâmplare a fost și singura oară când am putut să fac asta. Atunci a fost și singura dată când focul nu fusese pus de mine. În celelalte ocazii, eram nevoit să mă retrag, adesea în fugă, pentru că altfel aș fi fost prins. Nu puteam să rămân și să aud țipetele, urletele, muzica vuietului de voci ale celor prinși înăuntru. Totuși, în timp ce picioarele îmi alergau spre scăpare, sufletul mi se înfiora și un zâmbet sardonic mi se întipărea pe chip, atunci când puteam auzi unele ecouri slabe în urma mea.

O, ce muzică desăvârșită! În timp ce alergam, simțeam și auzeam cum mii de corbi sunt pe urmele mele, ca un nor întunecat, vestind moartea, chinul, groaza, croncănind lugubru și însoțindu-mă bucuroși. Eram regele lor! Tenebrele se închinau mie!

Încă iubesc focul. Îl voi iubi mereu. O, Atar, singurul zeu!…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Delirante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Odă focului

  1. Iosif zice:

    Ca sa vezi ce ne leaga si ce paradoxal punct comun avem…piromania !:)))

    Apreciază

  2. Iosif zice:

    Da,într-adevar,trebuia sa spun „am avut” acest punct comun,eu fiind evoluat prin jertfa Domnului Hristos Isus,care m-a transformat genetic,prin partasia din trupul si sângele Lui,transfuzionat în trupul vechi,animalic,muritor,rascumparat din „regnul animal”,si adus la nivelul eternitatii ceresti,dincolo de perceptia veche a celor cinci simturi,mostenita de la parintii pamântesti,eliberat de materia ‘animalica’ prin acceptarea Adevarului Absolut,si al darului (harului) oferit de Dumnezeu Tatal tuturor celor ce CRED ca Isus Hristos este Domnul !:)

    Apreciază

  3. Iosif zice:

    Te-ai întrebat vreodata de ce exista „agentii secrete” si cine are interesul sa nu le dezvaluie omenirii ?

    !https://www.youtube.com/watch?v=FWuaQsdRxkU

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s