Auziți clopotul sunând?

Îngenuncheați. I se aduc sacramentele unui Dumnezeu care moare.

Nu am înțeles nicicând de ce blasfemia lui Nietzsche a devenit mult mai populară decât cea a lui Heine, care avea avantajul că era și mult mai poetică. Sau poate tocmai de aceea. Însă, trebuie admis, Nietzsche, poetul răzvrătit, care a alungat muzele cu un gest, a fost mai radical în exprimare, el văzând actul ca unul deja împlinit. Dar nu striga oare încă din vechime cântărețul anonim de la începutul psalmului al 22-lea către un cer gol?

Am apărut în lume ca urmare a unui act sexual care nu avea scopul procreării, la fel ca majoritatea oamenilor. Insularii din Sumatra spun, într-un descântec, despre actul fecundării că este ”umbra care cade în mare”. Poate nu este departe de acel Nachtseite al etosului grecesc, identificat prima oară, dintre moderni, de Leopardi, și descris atât de plastic de corul din Oedip la Colonos: omul nu ar fi trebuit să se nască, iar dacă, din nefericire, s-a născut, cel mai bun lucru pe care-l poate face este să revină cât mai repede cu putință în haosul întunecat al neființei:

Nimic nu-i mai bine decât ca pe lume
Să nu fi venit niciodată
Ori dacă a zilei lumină-ai văzut-o,
Să faci cât mai grabnic tu cale
Întoarsă în beznă…

Aș spune că venirea mea pe lume s-a produs prea devreme sau prea târziu. Prea devreme, pentru că oamenii ar putea obține ori o longevitate deosebită (jumătate de mileniu de viață sau chiar mai mult), undeva peste o sută-două de ani, sau chiar – ce gând nebunesc! – nemurirea biologică. Prea târziu, pentru că, la vremea nașterii mele, satul românesc în care am fost aruncat în viață era deja cu hotarele distruse; nu mai era acel microcosmos dincolo de care nu mai exista nimic (sau dincolo de care numai Nimicul își avea ființă) – își pierduse statutul de centru al lumii pentru fiii săi și toate poveștile bune fuseseră deja spuse, sau erau doar niște biete povești.  Și ce rost are să spui o poveste care nici măcar nu este adevărată?

Ce mai rămâne atunci de făcut? Poate, așa cum a spus Soloviov: Omul se trage din maimuță, deci să ne iubim unii pe alții. Sigur, în această privință, depinde de ce înțelege fiecare prin a se iubi, pentru că, spun zvonurile, unii se iubesc destul de mult unii pe alții. Dar eu nu am iubit vreodată omenirea, ci am visat visul pe care nu-l visează nimeni. Sau, cel puțin, sper ca visul meu să fie fără de pereche.

Ridicați-vă din adâncurile munților! Eu sunt!… Dar simt cum mă înăbuș și vocea îmi piere. Doar un iepure răutăcios se hlizește în întuneric, rostind glume deșucheate, cu diavoli și oameni.

Reclame

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Auziți clopotul sunând?

  1. Iosif zice:

    Ma întreb, care este diferenta între ‘diavoli’ si oameni si/sau, maimute si…iepuri ?…

    Apreciază

  2. Iosif zice:

    …ori care este raportul (diferenta) între + infinit si – infinit ? …

    Apreciază

  3. Iosif zice:

    Oarecum. Însa mi-ar fi placut sa cunosc si parerea altora, în mod special a ta.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.