În Ceruri domnește o liniște apăsătoare. Cel-asemenea-lui-Dumnezeu stă cu piciorul pe grumazul celui înfrânt, Purtătorul-luminii, așteptând să iasă Cel-Preaînalt din nemișcare, pentru prima oară după ziua a șasea, și să ia o decizie. În cele din urmă, acest lucru se întâmplă și o lumină orbitoare îl lovește pe Purtătorul-luminii. După un scurt moment, care a semănat cu o părere de rău, același lucru li se întâmplă și celor care l-au urmat pe acesta.
Lumina mi-a luat vederea,
Nu a durut, dar voi simți căderea.
Și cad, alunec, stele mă petrec,
Eu orb pe lângă ele trec.
Dar singur nu-s: cad mii cu mine
Sunt cei ce m-au urmat; mulțime,
Cu ochi întorși, tăcând mereu,
Cu gândul doar la Dumnezeu.
Ne prăbușim, simțim, ne doare,
Stăm cu privirea către soare.
Pământul ne așteaptă, mut,
Genune, dor și-un început.
Privind spre noi, în întuneric,
Se poate lesne observa:
Nu-i doar un gând, un fapt himeric,
Cu cât de El ne-om depărta,
Înstrăinarea ne pătrunde
Ca un izvor cu clare unde.
Cine om fi, odat’ ajunși,
La asta, nu pot da răspuns.
Poate de-un gând vom fi pătrunși
Și bezna o vom fi străpuns.
Ne-apropriem, eu fi-voi primul
Ce-n țărnă mă voi scufunda.
Urmat apoi de toți, ca unul,
Pământul vom cutremura.
Îți spun adio, al meu Tată,
Poate ne-om revedea vreodată.
S-a săvârșit: câtă durere!
Domnia-ncepe, nu-i părere!
13 octombrie 2017, noaptea
Superba perceptie a „caderii” exprimata în versuri. Mi-a reamintit de Luceafarul lui M.Eminescu. Felicitari !
Un Weekend stralucitor !
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Iosif. Mă bucur că ți-a plăcut. Reminiscența eminesciană probabil este legată de căderea printre stele.
ApreciazăApreciază