Păcate

În ultima vreme, am încercat să-mi aduc aminte toate păcatele mele – din punctul de vedere al religiei creștine. Pentru majoritatea, am cerut iertare de la Dumnezeul părinților mei, chiar dacă relația mea cu acesta a fost una tumultuoasă. Pentru că acesta este adevărul: regret majoritatea păcatelor mele. Totuși, pentru câteva dintre acestea – un număr care încape pe degetele unei mâini – nu mi-am cerut iertare. Dimpotrivă, am afirmat că, dacă m-aș întoarce în timp – de preferat începând cu prima lună a anului 1987 -, le-aș face din nou, ba chiar le-aș comite într-o formă mai gravă.

Nu regret acele păcate. Regret doar că nu am avut curajul să le comit așa cum îmi doream. Este prea târziu acum însă. Nu mai pot întoarce timpul. Ce s-a făcut, rămâne făcut.

Rostesc rugăciunea creștinilor de o viață întreagă, către zeul invizibil al lui Israel. Cred că este puterea obișnuintei, numiți-o superstiție dacă vreți, dar de când am învățat cuvintele, nu am încetat să mă rog; în fiecare zi. Aș vindeca lumea de tot răul, dacă aș putea. Voi continua să mă rog Dumnezeului părinților mei pentru pace pe pământ și alte asemenea nimicuri, pentru tot restul vieții mele. Chiar dacă îndoielile mi s-au născut în minte încă de la o vârstă fragedă, nu am încetat să sper, să mă rog… Chiar dacă nu m-a ascultat… aproape niciodată. L-am rugat să-i redea vorbirea bunicului meu în fiecare zi, de la acel accident vascular cerebral, până în ziua în care a fost coborât în mormânt. Ba chiar și după aceasta, din obișnuinta de a rosti cuvintele.

Nu se spune degeaba „drepții în cer, păcătoșii în abis„… Însă nu mă voi opri; chiar dacă nu sunt decât o afurisită de maimuță. Precum în cutia Pandorei, speranța mea se găsește undeva în adâncurile minții mele, ascunsă și din ce în ce mai redusă.