Așteptându-l pe Lífþrasir

Mă lupt de o vreme cu gândul distrugerii. Îmi dă târcoale, mă apasă, îmi vizitează coșmarurile și-mi aduce vorbele lui Πύρρων: tot una şi asta şi cealaltă. Nu există afirmație care să nu poată fi contrazisă. Nimic nu contează cu adevărat. Totul este vid și totul este nimic.

Distrugerea poate fi de mai multe feluri, desigur. Mai întâi, voiu distruge tot ceea ce am scris până acum. Nu ar fi prima oară – jurnalele cu coperți roșii s-au înălțat în neant, doar câteva cuvinte supraviețuind. Apoi… Nu știu, urmează și un apoi? Vom vedea, nu-i așa? Sau nu vom vedea… Unii dintre noi. (Am spus voiu mai sus? Fie și așa.)

Distrugerea poate fi și altfel însă: poți să prinzi gândul nărăvaș și să-l lași să revină în eter, acolo de unde a plecat. Fac asta deja de o vreme și o fac voit. Nu lipsa de hârtie, de instrumente de scris sau de timp mă împiedică – este gândul rău cel care o face. Sau gândul bun, dacă nu mă placi, tu, cititor de Ragnar. (Cititor întâmplător; pentru că altfel, de ce ai reveni?)

Povești vin, cu început și sfârșit, unele îmi plac, altele mai puțin, unele s-au mai spus poate, altele poate nu, iar eu le las să alunece peste mine, să treacă mai departe în zborul lor neliniștit, să țipe ca niște lilieci în întunericul în care se pierd. Două au venit și azi-noapte; una mai lungă și mai apropiată de mine, iar cealaltă mai scurtă. A doua s-a evaporat deja, după un somn rău și insuficient, fără să lase măcar o urmă a trecerii ei: nici măcar un singur gând! Cea cu accente demonice (da, demonice) mai rezistă încă, dar nu știu câtă vreme o va mai face. Probabil se va duce și ea după următorul somn. Duceți-vă de unde ați venit! Refuz să vă încremenesc prin cuvântul scris. Ce este liber, liber să rămână totdeauna. De ce? De ce nu?

Se apropie Crăciunul; să cântăm o colindă împreună. Sau, mai bine, un frumos cântec religios: Cu noi este Dumnezeu. Am spus cumva că dumnezeul iudeo-creștin și, mai recent, mahomedan (deși aceia s-ar putea să-l adore pe Iblis) este o invenție amuzantă și ilogică, iar cărțile lor sfinte sunt, în general, o mare risipă de hârtie? Și atunci, ce sărbătorim? Ziua când Dumnezeu s-a făcut om, pentru a muri apoi pentru păcatele lumii? Cum sună asta, dacă nu ca o superstiție primitivă, absurdă? Iată: nimicul temător de moarte glăsuiește și și-a făcut zei! Dar, dincolo de noi, adevăratul Nimic ne cheamă neîncetat. Și nu este, ci este ne-fiind. Și, știm cu toții, mincinoșilor, că vom fi una și nimic. Poate că Dostoievski avea dreptate: trebuie să fii animal, ca să poți trăi fără Dumnezeu. Privind spre stele în zadar, fără căldura eternă a nemuririi, motivele pentru a trăi sunt tot mai străvezii. De fapt, nu sunt. Sau poate numai unul… Să ne agățăm de el până la sfârșit, zic. Cât mai este timp…

PS: Titlul poate naște anumite controverse… De pildă, de ce nu ”Așteptând-o pe Lif”? Dar asta este o greșeală de înțeles, având în vedere că perspectiva celui care citește este umană, pe când a celui care așteaptă nu este.