Elise

Prima zi în care am cunoscut-o pe Elise a fost și prima zi de muncă la Drammen. Înainte să deschidă gura și să se prezinte mi s-a părut atrăgătoare; adică, doar avea părul roșu, nu-i așa? Era îmbrăcată destul de sexy, aș putea spune, purtând o fustă puțin deasupra genunchilor și o bluză ușor decoltată. Pielea îi era extrem de albă, ca urmare a faptului că se ferea de soare, după aveam să aflu ulterior. Părea o persoană veselă, lucru probabil amplificat de ochii săi de culoarea cerului senin. Dar apoi a vorbit. Nu a fost vorba despre timbrul vocii ei, ci despre ceea ce a spus. Șeful departamentului mă dusese să-mi arate biroul și a prezentat-o: „Ea este colega ta de birou. Acum vă las să vă cunoașteți.” Și a plecat. Între timp, ea se ridicase de la birou și venea spre mine, probabil, ca să dăm mâna. Ochii mi-au căzut asupra verighetei sale, iar ea a observat, pentru că a spus: „Bună, eu sunt Elise. Și da, sunt căsătorită„; afișând apoi un zâmbet sincer, adică, fără vreo urmă de ironie – o amuzase situația, pur și simplu. Pentru mine însă a fost un moment jenant. Mi-am dorit ca în acea clipă un asteroid gigantic să lovească planeta și să pună capăt lumii și stânjenelii mele.

Ceea ce am observat la Elise, încă din prima zi, a fost faptul că era foarte curioasă. A aflat în cele câteva ore de unde vin, unde am mai lucrat, dacă fusesem căsătorit, de unde îmi provine familia și unde locuiam în Drammen. „Norocosule, stai atât de aproape de muncă! Eu trebuie să merg cu autobuzul vreo cinci stații până acasă. Soțul meu lucrează până târziu și nu poate să vină să mă ia, iar eu nu am permis„, a fost reacția acesteia când a aflat că locuiesc la doar vreo 800 de metri de sediul companiei.

În prima săptămână, după cele opt ore și jumătate petrecute zilnic cu Elise, auzeam un fel de vâjâit în urechi provocat de debitul verbal al acesteia. În unele momente îmi imaginam cum o strâng de gât, iar ea continua într-un mod miraculos să vorbească, chiar din ce în ce mai tare. Bineînțeles, nu am făcut nici măcar o aluzie că m-ar deranja ceva la persoana ei, dând impresia că o ascult, afișând un zâmbet tâmp și aprobând-o din când în când cu câte un „îhî”. Unul dintre talentele mele este acela că pot da senzația cuiva că-l ascult cu foarte mare atenție, în timp ce în realitate nu rețin mai nimic din ceea ce spune. Sau viceversa – să par complet absent, dar să pot reda cuvânt cu cuvânt cele spuse de interlocutorul meu în ultimele minute. Așa că, ea vorbea, iar mie îmi treceau cu totul alte gânduri prin cap. Probabil, unele erau chiar necuviincioase.

După două săptămâni însă mă obișnuisem cu ea și cu logoreea ei. Adică, nu știu care-i treaba cu femeile; de ce au obiceiul de a spune tot felul de amănunte personale unor oameni complet străini. Deoarece, aflasem încă din prima zi chestii precum faptul că soțul ei lucrează la o bancă sau că, într-o zi, eveniment petrecut relativ recent, i se făcuse rău de la un iaurt anume și fusese dusă la spital. Acestor chestiuni eu le spun „informații nesolicitate„, personal ferindu-mă să ofer detalii despre viața mea colegilor de muncă sau altor persoane (desigur, asta se întâmpla până să deschid acest blog ). Sexul feminin pare însă să nu aibă astfel de rețineri (și o proporție oarecare a bărbaților, de altfel), dezvăluind aproape orice amănunt; chiar și bărbaților.

Într-o zi, în timp ce ea își făcea numărul obișnuit de vorbărie, fără să vreau, ochii mi-au coborât asupra decolteului ei; un lucru pe care nu-l mai făcusem până atunci (nu când mă putea vedea, oricum). Și a remarcat… Știu cu certitudine că a băgat de seamă pentru că, atunci când mi-am ridicat ochii, irisurile ei albastre mă fixau oarecum nedumerite, oprită fiind pentru o fracțiune de secundă din discurs. Totuși, și-a continuat imperturbabilă expunerea, deși, cred că pentru o clipă a schițat un surâs în colțul gurii. Nu cred că am mai cunoscut o persoană care să zâmbească atât de mult… (Stați puțin! Ba da, am cunoscut.)

Sediul companiei avea o structură interioară ciudată, biroul meu fiind în același spațiu închis cu biroul ei. Iar patru zile din cele cinci zile lucrătoare de la 7:00 la 15:30 eram acolo, cu ea. O singură zi pe săptămână, vinerea, aveam programate vizite de lucru pe la diverse puncte ale firmei. Dar și atunci, în jurul orelor 13:00, trebuia să ajung înapoi la birou și la Elise.

Înainte să se instaleze bine iarna, se poate spune că începusem să o simpatizez. Eram singurii care nu plecam cu mașina personală de la serviciu; ea lua autobuzul, iar eu mergeam pe jos. Iar distanța de aproximativ 300 de metri până la stația de autobuz o parcurgeam împreună în fiecare zi, de luni până vineri. Din decembrie însă lucrurile au luat-o, oarecum, într-o altă direcție. Dar despre asta, într-o postare viitoare.

Partea a II-a; Partea a III-a; Partea a IV-a.